Era vocea lui – aveam o grijă incredibilă să nu-i rostesc numele nici măcar în gând – şi am fost surprinsă că la auzul ei nu am căzut în genunchi, şi nici nu m-am tăvălit pe jos din cauza durerii provocate de pierderea lui. Dar nu simţeam nicio durere, absolut nimic.
merge nu ? :>
da:)):D